Ce facem in fiecare zi ne zideste

Aşadar, dacă până acum o serie de studii arătau că meditaţia are efecte semnificative într-o varietate largă de procese care se petrec în corpul nostru, aceste rezultate noi dezvăluie cum înseşi mecanismele neuronale înregistrează unele modificări. Din perspectivă teologică, aceste rezultate sunt semnificative. Cercetările medicale arată că practicile spirituale antrenează modificări profunde, schimbări structurale în densitate în anumite regiuni din creier, cu rol foarte important în atenţie şi în emoţii.
Desigur, multe observaţii şi nuanţe pot fi introduse aici, privind conţinutul vieţii spirituale şi feiul practicilor luate în discuţie în aceste cercetări. De asemenea, consideraţii chiar mai subtile ce vizează raportul dintre creier şi minte, pe de o parte, şi raportul dintre suflet (incluzând aici şi mintea) şi trup, pe de altă parte, aşa cum se regăsesc ele astăzi în abordarea neuroştiinţelor, filosofiei minţii şi respectiv gândirii patristice. Toate aceste observaţii sunt necesare, într-un context mai larg, şi ar solicita o analiză atentă şi extinsă.

Insă, pe lângă acestea, este relevant faptul că, potrivit experienţei lor duhovniceşti, Sfinţii Părinţi au făcut observaţii asemănătoare. Reamintim aici că Petru Damaschinul observa cum mintea „se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea.” Cu alte cuvinte, activităţile mentale obişnuite, felul în care ne folosim mintea se imprimă în ea ca „dispoziţie”, determinând tot mai mult abilităţile, capacităţile ei. Părintele arhimandrit Teofil Părăianu sublinia adesea, în conferinţele sale, că omul trebuie să fie atent la propriile fapte şi cuvinte, la ceea ce face în fiecare zi, pentru că „ceea ce facem ne face, ne zideşte!”
Devenim ceea ce trăim! lată un motiv pentru care s-ar cuveni să fim mai atenţi, la fiecare dintre experienţele pe care le avem. în dispoziţia mea interioară nu se depun doar evenimentele fericite sau dramatice ale fiinţei, cu victoriile repurtate şi înfrângerile suferite pe linie profesională sau în alte teritorii ale vieţii. Şi nici nu pot filtra cu uşurinţă şi decide care sunt pietrele de bază, lecţiile de viaţă pe care se sprijină întreg edificiul persoanei mele. Nu doar acestea contează în ceea ce sunt şi în ceea ce devin. Şi celelalte experienţe, mai puţin intense, mărunte chiar, pot împiedica sau pot ajuta urcuşul devenirii mele. Mai ales dacă aceste lucruri sau experienţe neînsemnate sunt repetate adesea.
In puţine locuri, şi acelea sunt mai ales filocalice, se constată că starea lăuntrică are un rol determinant în structurarea percepţiei şi în procesul înţelegerii mele. Pentru că nu e de ajuns să ştiu, ca să fiu. Aproape că nici ceea ce fac nu e de ajuns, deşi fapta pătrunde mai mult, dacă e repetată, cu toate ale ei, în solul vieţii mele. E esenţial şi ceea ce simt, şi felul cum gândesc şi, mai adânc decât acestea, stând cumva la rădăcina lor, este esenţială coloratura stării lăuntrice. Din adâncul ei porneşte lanţul gândurilor, care mă poate trage în afară, departe de cele ziditoare. In starea interiorităţii mele stă ascunsă şi dispoziţia cea bună, care mă face să încordez ochiul lăuntric, ca el să caute către cele înalte şi frumoase.
De aceea, pentru a fi mai precişi, nu ne zideşte doar ceea ce facem, ci şi ceea ce gândim, şi modul cum gândim, şi ceea ce simţim, şi modul cum simţim, şi, în fine, ceea ce trăim, nu doar ca rezultat al unei experienţe din afară, ci împreună cu partea interioară, cu acel complement lăuntric ce însoţeşte întreaga experienţă. Starea lăuntrică are o contribuţie cognitivă. Şi, pentru a nu distorsiona înţelegerea mea asupra celor din afară, e necesară o ecologizare a vieţii interioare, o degajare de toate conţinuturile ei toxice. Omul şi lumea trebuie să intre într-o convalescenţă spirituală, după ce omul va fi înţeles că a traversat o comă a plăcerii cauzată de o hipertrofiere a poftei şi de un exces comportamental, anume consumul excesiv. Consumând lumea, el nu e tentat să epuizeze doar resursele ei, ci se apropie el însuşi de oboseala cronică. Nu e vorba neapărat de acea oboseală cronică ce e constatată în mod obişnuit în practica medicală.
Este vorba mai ales de o „oboseală metafizică” (după o expresie care cred că îi aparţine lui Gabriel Liiceanu), de o diminuare a putinţei omeneşti de încordare a spiritului care să facă posibil întreg parcursul interior, încordare care ar permite o privire lucidă către adâncimile vieţii, către marginile lumii şi către ceea ce este dincolo. Miopia spirituală se poate constata în aceea că adâncimile nu mai sunt căutate, înălţimile spiritului nu mai par atrăgătoare, imboldul de a atinge graniţele a slăbit, tentaţia de a realiza, cu mintea, o cuprindere cât mai largă a lumii, a dispărut.
Omul nu mai vrea să caute bucuriile mari ascunse în lucruri mici. (Este important să deprindem jocul de-a v-aţi ascunselea. Pentru că şi cele mai mari întrebări ale ştiinţei şi cele mai profunde provocări ale vieţii şi cele mai tari teme ale filosofiei sunt abordabile în acest fel. întreaga viaţă a omului în lume poate fi privită, în cheia aceasta, ca o incursiune într-un joc, real de data aceasta, de-a v-aţi ascunselea. Un joc în care omul descoperă frumuseţile şi tainele lumii (ascunse uneori în spatele celor sesizabile prin simţuri, alteori dincolo de ele). Marile teorii ştiinţifice, structurile lor matematice, sunt cumva ascunse în decorul sensibil al lumii, după cortina calităţilor sensibile, pe care le putem percepe prin simţuri. Dar noţiunile şi conceptele matematice ale minţii sunt ascunse cumva şi în labirintul celorlalte judecăţi şi raţionamente, frumoasele şi consistentele constatări ale filosofiei despre viaţă sunt şi ele camuflate în ţesătura densă, adesea încâlcită, a faptelor banale de viaţă.
Şi, într-un fel tainic, însuşi Dumnezeu e ascuns în Creaţia Lui şi în cuvintele Scripturii, deşi e şi dezvăluit întrucâtva de ele şi, în forma cea mai apropiată de noi, în Fiul. Şi viaţa spirituală este o continuă descoperire a lui Dumnezeu – prin cele făcute de El, de Dumnezeu, de Cel Care rămâne mereu ascuns dincolo de cele sensibile şi de cuvintele corespunzătoare lor, fiind El altceva decât ele. Şi însuşi adâncul nostru ne este întrucâtva ascuns, deşi ne este şi accesibil în parte. Pentru că, deşi suntem cu noi înşine, noi trăind în fiecare zi, în fiecare ceas şi mai întâi de toate această realitate a propriului subiect, o viaţă despre care spunem că este conştientă, viaţă a unei fiinţe capabile de înţelegere, totuşi nu ştim deplin cine suntem, laraceasta fără a avea o totală neştiinţă despre noi înşine.
Fiecare zi, fiecare ceas din viaţa pe care o trăiesc, în raport cu toate cele care îmi rămân ascunse şi cu cele pe care le descopăr, în raport cu Fiinţa Supremă Care este ascunsă şi totodată accesibilă, şi în raport cu propria mea adâncime, nedeplin ştiută, dar trăită, este o incursiune într-un joc multiplu de-a v-aţi ascunselea al condiţiei mele, în care sunt uneori dezvăluit, alteori ascuns, în care îi dezvălui pe alţii şi mă dezvălui şi pe mine, sau în care constat camuflarea lor şi a mea. O condiţie în care şi Cel Ce le-a făcut pe toate Se arată prin toate, dezvăluindu-Se ca Autor Ce Şi-a imprimat gândurile în lucrurile lumii, pentru cei care vor să îl găsească, dar Care este mai presus de toate cele ale lumii create, fiind ascuns în ele, şi dincolo de ele. încerc să descopăr cât mai mult din cele pe care voiesc să le aflu şi pe treptele acestei explorări ajung să mă descopăr şi pe mine, după ce înţeleg că lumea creată e de la Cineva pentru mine, şi după ce înţeleg că în El voi şti cine sunt, într-un mod mai desluşit. în felul acesta descopăr că nu sunt încă, în mod deplin, ci sunt mai degrabă chemat să fiu, într-un fel dorit de El, şi până nu sunt aşa cum a voit El să fiu, nu voi fi încă.

Şi, în drumul acestei deveniri prin labirintul lumii şi al vieţii, Revelaţia, descoperirea lui Dumnezeu făcută prin Creaţie, prin Scriptură şi prin întruparea Fiului, dar şi lucrarea tainică a Bisericii îl călăuzesc pe om, în intenţia lui neobosită de a scoate la lumină cât mai mult din ascunderea lor, din ascunderea sinelui şi a Creatorului. Insă privilegiul extraordinar de care ne bucurăm nu este acela că trăim o viaţă interesantă, într-o lume cognoscibilă şi uşor de modelat, stârnită mereu de întrebări, întreţinută de putinţa înţelegerii noastre. Partea cea mai interesantă, cea mai provocatoare a vieţii noastre în lume, nu ţine de faptul că ne simţim atraşi de această lume- labirint, invitaţi să o explorăm, să o descoperim. Darurile cele mai preţioase pe care le-am primit, în această viaţă – ea însăşi dăruită, trăită în Creaţia care e primită şi ea în dar, ţin de Creator. Pentru că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, prin ele, prin Creaţie, prin Scriptură şi prin întrupare, făcând din viaţa noastră în lume, cu strădaniile ei artistice, filosofice, ştiinţifice sau inginereşti, un prilej de a-L cunoaşte pe El. Mai mult decât atât, El nu doar Se dezvăluie pe Sine, ci Se şi dăruieşte pe Sine, în Tainele Bisericii, ca noi, păşind prin lume, pe drumul descoperirilor Sale, prin frumuseţile şi raţionalitatea lumii, prin puterile şi înţelesurile lor, dezvăluite de minte, să urcăm ca pe nişte trepte spre El.
In felul acesta, toate ostenelile omeneşti, strădania cercetării ştiinţifice, exerciţiul reflecţiei filosofice, creaţia artistică sau inginerească sunt posturi de-ale vieţii omeneşti, în acest labirint al ascunderii şi descoperirii Creaţiei şi a Creatorului, menite să ne mişte spre întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu. în Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Logosul, Calea, Adevărul şi Viaţa, arătat lumii, omul vede, în forma cea mai desluşită, descoperirea lui Dumnezeu, în vreme ce în Tainele Bisericii Lui stau ascunse calea despătimirii noastre şi drumul unirii noastre cu El. Şi, în mod tainic, prin toate acestea, El „nu iese din ascun- zimea Sa, dar Se dăruieşte pe Sine şi altora, ascunzându-i sub întunericul dumnezeiesc.”
Aici se poate vedea, cumva, motivul pentru care, în viaţa ascetică a părinţilor, orice mişcare a gândurilor sau a voinţei, orice experienţă de cunoaştere este cântărită cu grijă. Rezultatele acestea recente vin să întâlnească practica veche a părinţilor, supravegherea atentă a vieţii interioare, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor săvârşite în fiecare zi. Viaţa ascetică recomandă o atenţie sporită faţă de cuvinte şi fapte, faţă de gânduri şi simţiri, pentru că fiecare dintre acestea se imprimă, într-un anumit fel, în viaţa noastră.
Diacon Adrian Sorin Mihalache
Fragment din cartea „Esti ceea ce traiesti: Cateva date recente din neurostiinte si experientele duhovnicesti ale Filocaliei’, Edtitura Trinitas

Sursa

 

Ispita celui ce i se pare ca sta

 Ispita celui ce i se pare ca sta
Ortodoxia este credinta ce nu lasa omului cu adevarat vreme pentru odihna decat in veacul viitor. Nici nu poate fi altfel din moment ce Sfantul Grigorie de Nyssa ne spune ca inca de la inceput Dumnezeu ne-a creat spre a fi „lucratorii asemanarii noastre cu El”. In acest sens, viata noastra se cere a fi de la un capat la altul un loc si timp al ostenelilor cele duhovnicesti, in care fiecare pas al nostru se face intru asemanare.
Stim insa ca aceasta cale a devenit cu atat mai dificila, cu cat in lume si viata fiecaruia dintre noi a aparut pacatul. Posibilitatea caderii este cea care face sa nu existe stat pe loc in viata duhovniceasca. Exista cadere ori ridicare. Exista urcus sau coborare. De aici rezulta drama si ispita „celui care i se pare ca sta”. Nu intamplator s-a spus „i se pare”, subliniind inselarea.

Ortodoxia nu lasa loc „incremenirii in proiect”, ca sa folosim o expresie cunoscuta a scriitorului Gabriel Liiceanu. Cu toate acestea, toti sporim la un moment dat, sau pentru o perioada mai indelungata (dea Domnului ca nu pentru vesnicie), numarul celor incremeniti, pietrificati, osificati din punct de vedere sufletesc.
Pericolul incremenirii launtrice il paste insa nu doar pe cel pacatos, ci si pe „drept”. Asta pentru ca nu exista numai incremenire in pacat, ci si incremenire in „virtuti”. Una este drama celui cazut in pacate multe, iar cealalta este drama „virtuosului legalist”, a omului care se indreptateste pe sine insusi.
Paradoxal, Sfintele Evanghelii dau marturia unei mai mari sanse de venire in fire si de intoarcere pe cale, celor din prima categorie decat celor care se cred drepti, celor care, de fapt, „li se pare” ca sunt drepti. In ambele cazuri, ne aflam insa sub ispita unei parute odihne.
De fapt, „ni se pare” ca stand, ne gasim o anumita odihna, un anume confort, dupa care tindem in mod natural. Regretabil este ca am ajuns sa cautam odihna acolo unde nu o putem gasi, anume in noi insine.
Uitam insa ca adevarata odihna nu inseamna repaus, lipsa unei relatii, ci din contra, presupune relatie. Odihna o gasim intotdeauna in afara noastra, deoarece altcineva sau altceva ne odihneste. Nu intamplator oamenii care isi gasesc adevarata odihna in natura, in semeni, dar mai ales in Dumnezeu, nu au cum sa mai caute “umbra ei” in patimi sau in indreptatirea de sine.

Asupra acestei perceptii gresite cu privire la adevarul lucrurilor atragea atentia Sfantul Apostol Pavel cand a spus ca „celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada” (I Cor. 10, 12). In cazul nostru, pe acel „ni se pare” sa-l intampinam cu „luarea aminte”, spre a nu cadea. Altfel spus, ispita indreptatirii de sine sa o intampinam printr-o permanenta trezvie.
De fapt spiritualitatea ortodoxa mai ales prin intermediul invataturii filocalice isihaste, da marturie asupra faptului ca cel care isi mortifica trupul prin asceza si trezvie, care dobandeste dragostea jertfelnica, pregusta inca de aici din odihna vietii vesnice. Acea „odihna pururea miscatoare” dupa cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, ce presupune necontenita epectaza, urcusul duhovnicesc continuu, din slava in slava in Dumnezeu.
Chemarea catre odihna vesnica ne-o adreseaza fiecaruia dintre noi Insusi Mantuitorului atunci cand spune: „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Aceasta chemare se adreseaza insa unui om viu, mai bine spus, inviat intru Hristos, care poate veni sau ajunge la El, nu unuia pe care moartea il gaseste cazut ori incremenit, „unuia caruia i se pare ca sta”.
Radu Alexandru
Sursa

 

Ce a scris Iisus pe nisip?

HRISTOS scrie „ceva” pe nisip în Evanghelia după Ioan, scena judecăţii femeii adulterine: „Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezînd-o în mijloc, au zis Lui: Invăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecîndu-Se în jos, scria cu degetul pe pămînt. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei. Iarăşi plecîndu-Se, scria pe pămînt. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul cîte unul, înce- pînd de la cei mai bătrîni şi pînă la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stînd în mijloc. Şi ridicîndu-Se Iisus şi nevăzînd pe nimeni decît pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nu te-a osîndit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osîndesc nici Eu, Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan, capitolul 8).
Eu cred că Hristos S-a aplecat şi scria pe pămînt în momentul cînd cărturarii şi fariseii tocmai au iniţiat un proces de judecată pentru a Se delimita astfel de ei. Hristos Se întoarce cu spatele la judecători şi Se preface că are treabă. De fapt El Se fereşte să aibă un contact vizual cu femeia învinuită, e ca şi cum un părinte se preface că nu vede ce a făcut rău copilul său. Hristos nu scrie nimic pe pămînt, e doar felul Lui de a le arăta fariseilor şi cărturarilor că nu doreşte să ia parte la judecata lor. Cînd judecătorii insistă, Hristos Se ridică şi le spune explicit poziţia Sa: „Cel dintre voi care este fără de păcat să arunce piatra.” Zicînd acestea, Hristos Se apleacă iarăşi şi Se joacă în nisip. Hristos imită jocul dezinteresat al unui copil. El îşi ascunde privirea pentru ca femeia păcătoasă să nu se simtă stînjenită de sfinţenia şi bunătatea Lui. Poate că Hristos a lăcrimat atunci şi S-a întors cu spatele să nu fie văzut. Nu ştim. Dar este clar că Hristos S-a prefăcut a nu vedea femeia şi S-a ferit să o privească pentru ca ea să nu se ruşineze.

După ce toţi pîrîşii şi judecătorii s-au dus, unul cîte unul, şi femeia a rămas singură, Hristos Se ridică de jos şi Se întoarce spre ea. Abia atunci, cînd judecata a fost anulată şi femeia salvată, Hristos Se întoarce spre ea şi o priveşte. Acum în ochii femeii nu mai era groaza de dinaintea execuţiei, ci bucuria iertării. In această stare o întîmpină Iisus şi o întreabă: „Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nu te-a osîndit nici unul?” O zice ca şi cum nu El i-a alungat pe toţi, ci parcă îndreptarea din inima ei ar fi făcut această minune. Desigur că Hristos nu a scris nimic pe nisip, totul a fost un joc al Iubirii, dar dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să creadă că pe nisip s-a scris ceva de taină, are şi acela dreptate: pe nisip s-a scris: „Iertaţi şi vi se va ierta.”
Parintele Savatie Bastovoi
Dumnezeu povestit pe intelesul unei femei, Editura Cathisma